Valoarea unui blog stă în zâmbetele celui care citeşte

Similitudini……

Bun, deci diseară … si până atunci ce să fac? Poate ar trebui să încerc să mă vopsesc… Oare?!? Nu, n-aş avea timp să merg la salon, şi mai ales nu aş avea răbdare să aud din nou ce s-a mai întâmplat în telenovela aia turcească cu care m-a înnebunit Monica.

Când au trecut, Doamne, toţi anii ăştia?

Eram copii şi nu mai suntem…

Acum, când mă uit atent văd cum se împletesc în colţul ochiului amintirile acelei vieţi. Oare şi la ea e la fel? Imi aduc aminte cum ne-au ciupit atunci albinele în gradina din spatele blocului când am vrut să ne facem unghii false cu petalele de albăstrele. Şi e la fel de vie ziua când tata ne-a adus rolele. Ne temeam să nu ne facem de râs, dar eram in aceeasi măsură de entuziaste că le aveam. Ea a uscat cu pantalonii toate bălţile de pe aleea din faţa blocului, iar eu mi-am ciobit un dinte. Dar pâna seara eram profesioniste. Şi nu, nu ni s-a părut ciudat că tata ne-a dăruit rolele fără motiv.

N-am să uit nici cât de roşii îi erau obrajii şi cât de umflate palmele de cât strânsese pumnii aşteptându-mă să ies de la examen. Eu, mai puţin emotionată, că doar ne pregătisem destul, si mă aşteptam să intrăm la liceul ăla.

Când tata a rămas în Suedia eram deja într-a IX- a. Nu prea ştiam ce însemnă reîntregirea familiei, nici de ce mama plângea sau cine erau oamenii ăia care sistematic ne oboseau cu întrebări. Noi nu vedeam decât aventura ce promitea să se desfăşoare de acum încolo, si o anticipam în intimitatea dormitorului nostru rece şi întunecat, prin poveşti şi planuri interminabile.

Aşa am decis noi în seara în care am aflat că nu putem pleca împreună:să plece ea prima.Am plâns amândouă.Mai mult pentru ca ni se părea ciudat să ne petrecem ziua de naştere separate.Dar ….era o singura zi, nu-i aşa?

O zi …..un an……

Sunt 14 ani de atunci şi e prima dată când mă sună.Mereu mi-am spus că între surori tăcerile nu au potenţial.Dar au trecut 14 ani în care mi-am autopsiat amintirile deşi erau vii.Cât mine de vii.Cât noi, cand eram noi.

Acest text  a fost scris de o doamnă care a trebuit să scrie ceva despre viaţa mea, neştiindu-mi decât numele mic. Pe mine una, m-au încântat similitudinile pline de farmec cu care este presărat acest text.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: