Valoarea unui blog stă în zâmbetele celui care citeşte

Posts tagged ‘blonda’

Cafeneaua Pariziana

Mi-am zis intr-o zi :”Ce ar fi daca as citi si eu ceva in cadrul cenaclului RECITIRI?”

Mi-am suflecat manecile, mi-am pregatit condeiul si puteti vedea mai jos ce a iesit.

Soarele apusese tăcut la marginea oraşului. Se întorcea acasă cu paşi mari şi repezi. Asfaltul umed strălucea şi el tăcut uitându-se în sus.

Natura umedă de toamnă-iarnă se împrăştia în jurul lui desemnându-şi fondul.

Casa era aproape, el mărea paşii cu teamă : “Sigur mă vor certa că am întârziat. Poate totuşi nu. Ba da, sigur că da, de fiecare dată când vred ceva, se întâmplă exact invers. Deci n-o să mă certe nimeni… Ba da, cum sa nu…

–   Bună seara, Radu!

–   Bună seara, domnule!

–    Te duci acasă?

–     Da… am întârziat puţin şi mă grăbeam să ajung!

–     Bine, Radu!

–     Noapte bună, domnule profesor!

–     Noapte bună, Radu, noapte bună….

In cele din urmă, a ajuns acasă, dar nu i-a spus nimeni nimic. Mama lui era la bucătărie iar tatăl său plecase în oraş. A dus gunoiul şi apoi s-a dus să mănânce.

La el în cameră e cald şi mereu la fel. Incet, încet a adormit cu gândul la India. Dimineaţa s-a trezit devreme şi a plecat la şcoala. Liceul e la un sfert de oră de casă. A pornit la 7 şi un sfert. Mergea cu gândurile departe.

Trecând pe lângă “Cafeneaua Pariziana” a auzit pe cineva cântând la pian.

Era o chansonetă franţuzească de pe vremea războiului. A intrat încet şi s-a aşezat pe un scaun. La ora aceea nu era nimeni înăuntru. La pian stătea o femeie. Era blondă şi avea părul lung lăsat pe umeri. Degetele îi erau lungi, fapt neobişnuit la europene.

Cânta preduminând încet versurile: “……. Mon ami perdu….”

Nu înţelegea decât frânturi de fraze. La un moment dat, făcuse zgomot pentru că femeia s-a întors brusc spre el. S-a ridicat de pe un scaun şi l-a privit. Primul lucru care l-a surprins a fost pielea ei neobişnuit de albă.

Nu era foarte înaltă deşi purta tocuri. Se uita la chipul ei venit parcă de departe. Ochii aceia negri şi sprâncenele frumoase, totul îl ţintuise locului.

S-a apropiat de el şi i-a întins mâinile:

–   Vino! Hai!

S-a ridicat şi a luat-o de mâini. L-a tras după un paravan care ascundea o cameră. Ciudat, nu ştia că acolo era o cameră….

Inăuntru era întuneric şi nu răzbătea nici un zgomot de afară. Si-a dat seama că încăperea nu avea geamuri. Deodată, ea a început să plângă pe umărul lui. Nu ştia cât timp a trecut, însă ea plângea mereu. A încercat s-o potolească dar degeaba. La un moment dat l-a luat din nou de mâini şi l-a tras afară:

–  Acum du-te, hai, du-te!

A ajuns la şcoală după începerea orelor. Profesorul de istorie l-a trimis la loc, zâmbind probabil unor amintiri.

Le-a vorbit de perioada interbelică. Ca de obicei, îi sorbeau cuvintele. De la un timp, profesorul uita că mai există si povestea privind pe geam.

In recreaţie i-a povestit colegului de bancă ce i se întâmplase, a râs şi i-a spus să nu mai stea aşa de târziu noaptea să citească. S-au certat toată ora următoare, punându-se până la urmă de acord ca seara să iasă şi să treacă şi pe la cafenea.

Mergeau tăcuţi unul pe lângă altul ocolind cu grijă bălţile. Ajunseseră la uşă. Intrând, au zărit o masă liberă chiar lânga paravan. S-au aşezat şi au comandat două cafele şi sucuri. La pian cânta o bătrână doamnă, de modă veche. Prietenul său, Gabriel, râse:

–    Asta e tânăra înaltă şi blondă pe care ai vazut-o azi dimineaţă?

–    E posibil să fi plecat, dar camera nu se putea mişca de aici, aşa încât priveşte!

Intorcându-se, a tras la o parte paravanul făcut dintr-un material roşu. Dincolo de pânza de pluş era doar zidul. Colegul a început să râdă, apoi a devenit brusc serios:

–   Creştine, eşti sigur că totul e în regulă?

Adevărul e că avea, probabil, aerul unui om terminat. Stia că acela era locul în care venise de dimineaţă. Totul părea absurd…..

In acea seară s-a culcat devreme fără să mai spună nimănui despre ce se întâmplase: “ cred ca sunt foarte bolnav sau obosit”, şi-a spus.

A avut un somn agitat şi a visat lucruri ciudate: femei blonde râzând, cafenele din timpul războiului….

S-a sculat agitat şi ud leoarcă. Visase ceva groaznic dar nu-şi amintea exact ce. A mâncat repede şi a pornit spre liceu. In dreptul cafenelei se auzea muzică. Era aceeaşi melodie veche pe care o auzise şi cu o zi înainte. S-a furişat din nou înăuntru.Pe scaun: “o, ……Doamne….. blonda de ieri, cu părul lăsat la fel pe umeri!” îşi zise el. S-a întors spre el şi l-a luat de mână. L-a tras după ea în spatele aceluiaşi paravan…. dar ….peretele dispăruse. Era aceeaşi cameră întunecoasă în care intrase cu o zi înainte.

Uitase de tot, uitase de lume, de oameni. O ţinea în braţe şi o mângâia pe părul lung şi moale. Târziu l-a luat de mână şi l-a condus afară:

– Hai, du-te!

Când a ajuns la şcoală trecuse deja prima oră. Toţi se întrebau miraţi unde a fost (nu obişnuia să lipsească de la şcoală). A tăcut şi s-a dus în bancă.

De data asta nu i-a mai spus nimic nici lui Gabriel. Orele au trecut repede. Când a ieşit de la liceu , a trecut pe la “ Cafeneaua Pariziana”. Inăuntru nu era multă lume. S-a îndreptat hotărât spre aceeaşi pânză roşie. Camera nu mai era.

Dimineaţa era urâtă. Atmosfera era umedă şi frigul răzbătea până la suflet. De cu seară se lăsase peste oraş o ceaţă deasă şi sufocantă. Toţi oamenii erau trişti în acea zi. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Radu mergea tăcut printre şirurile de oameni, cu capul în jos adânc cufundat în gânduri. Pe undeva se auzea o melodie, o chansonetă.

S-a oprit şi a zâmbit. A zâmbit oamenilor şi cerului înnorat, apoi cu pas hotărât a intrat în vechea cafenea şi s-a îndreaptat spre pian. S-a aşezat lângă aceeaşi femeie blondă şi a luat-o de mână. Ea s-a întors surprinsăspre el,  zâmbind:

–  Tu erai? Astăzi ai venit mai devreme.

Era hotărât să nu pună nici o întrebare despre ea, despre cameră, despre nimic. A luat-o de mâini şi a tras-o în aceeaşi cameră.

Fără un cuvânt, ea l-a prins în braţe. Radu I-a simţit parfumul din păr, amestecul acela de mirosuri între fum de ţigară şi parfum scump.

El a cuprins-o. S-a apropiat mai mult de el şi l-a sărutat.

Senzaţiile lui s-au amestecat brusc: plăcere, teamă, frig, căldură, tremur, toate în acelaşi timp. Urechile prinseră să-i ţiuie, apoi a început să audă zgomote, zgomote ce veneau din încăperea de alături. Voci de oameni, discuţii, certuri. Dar asta era imposibil. Ea s-a îndepărtat şi a început să râdă. Ea i-a spus un lucru:

– Să nu spui nimic şi să nu te miri de ceea ce se va întâmpla de acum în colo.

Curios, a tras la o parte perdeaua. Inăuntru năvăli un val de fum de ţigară. Contrar sfaturilor ce le primise, mirarea îl ţintui locului. Cafeneaua nu mai era la fel. Mesele erau vechi ca şi scaunele. Pereţii aveau altă văruială şi oamenii erau altfel. Erau îmbrăcaţi ciudat. La o masă stăteau de vorbă un ofiţer şi un civil. Hainele ofiţerului, însă, păreau foarte vechi. Privind cu atenţie, şi-a dat seama că era o uniformă din vremea primului război mondial.

Fără să vrea, rotind ochii prin încăpere, privirea I-a căzut asupra unui calendar din perete. Foaia era lăsată la 8 noiembrie 1926. Deşi pare greu de crezut s-a obişnuit pe loc cu gândul. Inţelesese că a ajuns în alt timp. In vreme ce gândea toate acestea fu trezit de un ropot de aplauze şi o ploaie de fluierături.

S-a întors spre mica scenă cu pian. Cea aplaudată era chiar prietena lui. A cântat frumos. După ce a terminat s-a dus la Radu:

–    Nici nu ştiu cum te cheamă, i-a zis .

–    Radu, mă cheamă Radu.

–    Eu mă numesc Mihaela, Mihaela Oprescu.

–    Acum, ca ai terminat putem sta câteva minute de vorbă?

–     Bine, hai sus. Locuiesc într-o cameră de deasupra.

A urmat-o în tăcere pe scările vechi de lemn. A deschis o uşă şi a intrat.

–   Hai, intră!

Pătrunzând în cameră a încercat brusc un sentiment de teamă. Pereţii erau văruiţi cu o culoare crem. S-a aşezat pe canapea. Ea dispăruse pe o altă uşă.

–   Vrei ceva de băut? O cafea?

–   O cafea, te rog, Mihaela!

–   Da, vin imediat!

–   Imi place la tine!

–   Si mie.

A zâmbit şi şi-a lăsat capul pe o pernă. Era foarte obosit.

Cred că aţipise, pentru că s-a trezit mai târziu, acoperit cu o pătură. Mihaela dormea într-un fotoliu. S-a ridicat încet şi a acoperit-o cu pătura. Si-a luat pantofi de lângă pat şi a ieşit afară.

Era o noapte frumoasă. Deşi era trecut de ora unu, frigul nu se lăsase ca de obicei. Oamenii de toate felurile treceau pe lângă el. Ii cerceta curios ca pe nişte exemplare rare. Se îndrepta spre casă. Pe strada principală totul părea schimbat, se simţea ciudat.

Cu numai câteva ore înainte aceleaşi lucruri arătau cu totul altfel.

Nu mai recunoştea nimic. S-a plimbat aproape trei ore minunându-se de tot ce se vedea. Când a ajuns înapoi la Mihaela era patru dimineaţă.

Incă de jos, i-a auzit paşii nervoşi pe podea. A intrat fără să bată la uşă. Cum l-a văzut, ea i-a sărit în braţe plângând:

–   Să nu mă laşi niciodată singură! Auzi, niciodată!

A înţeles foarte bine că îi e frică să nu vorbească cu alţii despre viitor. Stia că nu vrea să-l rănească.

–    Bine, nu te mai las niciodată singura.

S-au culcat amândoi pe canapea, spate în spate.

Seara următoare, Mihaela a coborât jos şi a cântat o chansonetă, aceeaşi pe care o auzea în fiecare dimineaţă. Târziu, când toţi oamenii plecaseră,  a dat paravanul la o parte şi au intrat în vechea cameră întunecoasă.

–    Acum ne vom despărţi, creştine!

Radu a simţit că nu trebuie să protesteze şi a luat-o în braţe cu speranţă.

–      La revedere pariziano!

–       Adio, creştine!

L-a sărutat cu lacrimi în ochi, de simţea gustul sărat.

–    Acum, du-te!

A ieşit afară. Oraşul era altfel. S-a dus spre şcoala. Era recreaţie. Simţind o mână pe umăr s-a întors.

–    Unde ai fost ora trecută, amice?

După masă, Radu a adormit puţin. A mâncat şi a plecat plângând.

A intrat în vechea cafenea, era goală.

Seara, ieşind să ia o gură de aer trece şi pe la cafenea. Era aproape plină. S-a aşezat într-un colţ, la o masă. Asculta pe gânduri muzica bătrânei doamne de la pian.

–   Domnilor, vrea cineva să cânte cu mine, la două mâini? Întrebă ea.

S-a oferit Radu. Simţea nevoia să iasă din starea aceea groaznică. Au cântat şi au fost îndelung aplaudaţi.

–     Mulţumesc, tinere….

–      Radu, mă numesc Radu.

–      Incântată de cunoştinţă, spuse bătrâna domnişoară, zâmbind întinse mâna.

–       Eu mă numesc Mihaela, Mihaela Oprescu.

Tag Cloud

%d bloggers like this: